Manifest

“Criza e doar pentru fraieri.” Aşa suna ieri un titlu din cadrul emisiunii 100 min. (Antena 3), emisiune care s-a mulat pe starea mea de spirit actualã şi care pãrea sã fie picãtura ce umple paharul nemulţumirilor româneşti, picãturã într-un ocean, de altfel. Eternele enigme: România se îndreaptã într-o direcţie bunã sau greşitã? Ce sã facem sã îmbunãtãţim România? Cum sã-i facem pe capabilii noştri compatrioţi sã nu mai pãrãseascã ţara? Sunt întrebãri care pot pãrea, la prima vedere, apã de ploaie, dar în momentul în care te loveşti direct de ele şi ajungi sã apreciezi valoarea banului, pãrerea ţi se cam schimbã. Ele nu sunt de ieri, de azi, ele se cumuleazã pe zi ce trece şi ne afundã din ce în ce mai rau în nisipuri mişcãtoare. Fie cã sunt nedreptãţi la care noi suntem pãrtaşi mai mult sau mai puţin direct, fie cã luãm parte la nedreptãţile prin care trec cei apropiaţi nouã, imaginea despre patria-mamã nu se contureazã prea optimist. Cel puţin pentru cei care încã o mai considerã aşa.

Când vine vorba de bani, românul se încordeazã: fie îşi încordeazã muşchii pentru ca picioarele lui sã reziste la o coadã kilometricã pentru o promoţie, fie cã îşi încordeazã nervii ca sã facã faţã zi de zi. Fiecare dintre noi se uitã în buzunar, comparându-şi buzunarul cu a celor din jur, dar în special cu cei ajunşi, prin diferite moduri, pe poziţii superioare. Şi dacã tot facem filosofia buzunarului, pentru cã la asta se cam rezumã activitãţile noastre cotidiene, dihotomia creşterea preţurilor-scãderea salariilor ne cam pune capac. Mulţi se întreabã de ce feţele posomorâte din mijloacele de transport nu se pot compara zâmbetului, amabilitãţii şi relaxãrii oarecum la prima vedere din alte capitale europene. Rãspunsul se aflã, desigur, tot în buzunarele noastre sau, mai cu seamã, într-ale lor.

Sunt convinsã cã nu numai la noi se întâmplã aşa, dar la noi discrepanţele sunt prea mari. Mã tot gândesc cã e posibil ca efectele comunismului sã se vadã abia acum, la cumpãna generaţiei tinere cu cea dezvoltatã pe timpuri ceauşeşti. Goana gãsirii unui avantajos raport calitate-preţ pare sã ne consume mai mult decât credem pentru cã ne gândim la viitor, la viitorul pe care noi înşine ni-l creãm sau pe care alţii vor sã-şi punã amprenta.

Undeva, mai sus, ceva scârţâie. Şi asta e o "noutate" de vreo 20 de ani încoace. Am vrut democraţie, dar se pare cã unii dintre noi au înţeles-o greşit. Democraţia nu e arta de a te îmbogãţi peste noapte. Am vrut libertate şi ni s-a dat, dar nu şi buzunarelor noastre. Pentru majoritatea dintre noi ele sunt încã încãtuşate, dar nu şi pentru cei de la putere care nu ascultã aud decât nemulţumirile noastre.

Dacã “banii n-aduc fericirea”, atunci de ce sunt românii aşa încruntaţi? Şi cât de ironici sunt ei atunci când spun “România, te iubesc”? S-a ajuns într-un punct în care puţini sunt cei care se mai regãsesc în valorile ţãrii şi cei care o fac, cred eu, o fac destul de greu şi într-un mod superficial. Minusurile par a anihila orice plus, secerând orice avânt câtuşi de mic pe care îl ai în aceastã ţarã.

Tot mai multe lucruri au fost, sunt şi vor fi de spus despre subiectul ãsta care pare inepuizabil. Dar pentru cã postul ãsta nu s-a vrut atât de amplu, mã opresc prin a mã întreba: oare este posibil sã fii şi realist şi optimist în acelaşi timp sau cele douã noţiuni n-au ce cãuta alãturate într-un context românesc?

Later edit: Am observat acum cã postarea asta se leagã într-o mare mãsurã de cea anterioarã. Aş putea spune, totuşi, cã este o laturã mai întunecatã a ei, dar perspectivele se mai schimbã în cinci luni. Corelativ ei, un sfat, sau mai bine zis, un auto-sfat, s-ar contura cam aşa: sã ne pãstrãm speranţa şi chiar dacã ea moare ultima, sã încercãm s-o resuscitãm!