Cupa Mondială FIFA 2010

Ştiţi sentimentul ăla mareţ de competiţie? E chestia aia care îţi dă fiori pe şira spinării şi te ambiţionează. Te ambiţionează să urmăreşti un meci până la sfârşit, darămite să joci... Şi nu mă refer doar la vreun joc sportiv, ci poate la orice meci pe care trebuie să-l câştigăm în viaţă, zi de zi sau chiar ceas de ceas. Dar fie că ne implicăm activ în joc sau ne mulţumim doar cu privitul, cu toţii urmărim un singur lucru: victoria.

Joi, 8 aprilie, la Sala Palatului victoria a plutit în aer. Trofeul Cupei Mondiale Fifa 2010 a poposit şi la noi, în Bucureşti, iar vizitatorii s-au putut bucura de câteva aplicaţii fotbalistice, atât virtuale, cât şi reale, de un scurt-metraj 3D, de o Cola la 0,5 şi de o minunată poză cu strălucitul şi strălucitorul trofeu. Iată dovada:

De reţinut: expresia mea facială, din imensă bucurie de a mă poza cu trofeul, s-a transformat în indignare la auzul vorbelor "Don'şoară, n-ai voie să atingi sticla!" - dar prea târziu, ha!
[sau, cu alte cuvinte: am ieşit naşpa în poză, frate! :)]

Fiind la ediţia a XIX-a, Campionatul Mondial de Fotbal se va desfăşura anul acesta pe 10 dintre cele mai importante stadioane ale Africii de Sud, în perioada 11 iunie-11 iulie. 11 se pare că va fi cifra magică, în mare parte datorită mingii oficiale: este a 11-a minge făcută de producătorul german de echipamente sportive pentru Campionatul Mondial de Fotbal, are 11 culori câte una pentru fiecare jucător de pe teren şi sunt 11 limbi oficiale în Africa de Sud.

Dar astea nu vor fi singurele premiere din campionat; 25 de meciuri din cele 64 vor putea fi urmărite în format 3D graţie gigantului Sony. Din păcate, nu şi la noi. Dacă doriţi să priviţi fotbalul cu alţi ochi, luaţi-vă un bilet spre Berlin, Londra, Mexic, Paris, Rio De Janeiro, Roma sau Sydney, singurele locaţii unde meciurile se vor difuza live în acest format.

Iată şi imnul ediţiei:

Aduce puţin a Coca-Cola, nu? But it really opens happiness! :)

Cum să te distrezi cu o supă cu găluşte

Simplu!
Puneţi într-o paranteză grişul şi banalele legume, nu astea sunt ingredientele principale. Tot ce trebuie să faci e să te înarmezi cu o bună dispoziţie, cu chef de dans şi cu melodia asta:



Pentru că trebuie să adaugi puţintel suflet în tot ceea ce faci, dar gătitul îţi va solicita ceva mai mult din acest "condiment". Şi rezultatul se va vedea.
Voilà!

Iar acum să o paştem cu toţii fericiţi! :)

Up to the limits

...dar şi mai bine o spune Debora Cahn, scenaristă pentru Grey's Anatomy, în episodul 17 al sezonului 6:

We push ourselves. It doesn't matter how much we achieve; if you're a climber, there's always another mountain!

They take pictures of mountain clibers at the top of the mountain. They're smiling... ecstatic... triumphant. They don't take pictures along the way,'cause who wants to remember the rest of it?!

We push ourselves because we have to, not because we like it.

The relentless climb, the pain and anguish of taking it to the next level - nobody takes pictures of that, nobody wants to remember! We just want to remember the view from the top, the breathtaking moment at the edge of the world. That's what keeps up climbing. And it's worth the pain. That's the crazy part, it's worth anything!

Credit foto: Jowad Timol

Dacă te-ai privi în oglindă doar o dată la doi ani, te-ai mai recunoaşte?

Hey, Apple®!

Din ciclul "The Annoying Orange" de aici:



Puţin viral, puţin malign... dar destul de sugestiv şi amuzant! ^_^

O altă filă cu gânduri

..şi te plimbi pe străzi, încet şi singur, şi în minte îţi apar diverse imagini, iar în suflet, diverse sentimente. Şi parcă oamenii se dizolvă în jurul tău, maşinile nu-şi mai aud claxoanele, iar clădirile îşi estompează cenuşiul apăsător. Şi în întergul amalgam, te distingi doar tu. Tu-cu problemele şi gândurile tale, tu-cu visele şi speranţele tale, tu-singur şi liber de oricine şi de orice. Tu-care plângi şi râzi, tu-care asculţi liniştea nopţii, dar uneori îţi vine să urlii de dor, tu-care iubeşti.
Şi trecutul îşi face foarte bine auzit ecoul, iar pe măsură ce înaintezi cu gândul spre el, te prinde, te ţine de mână şi pare a nu-ţi mai da drumul. Sau poate tu eşti cel care se agaţă de el. Şi, uitându-te în urmă, îţi place ceea ce vezi. În proporţie de minim 70%. Zâmbeşti, desigur, focalizând anumite chipuri, pe care ţi le-ai dori totuşi în prezentul tău. Pentru că oamenii întruchipează, până la urmă, cea mai importantă dualitate: cu ei şi pentru ei te bucuri, împreună cu ei şi din cauza lor suferi, pentru ei şi împreună cu ei îţi faci speranţe, împreună cu ei şi din cauza lor verşi mii şi mii de lacrimi.
Ei nu vor ştii, poate, niciodată că ai simţit asta în plimbarea ta citadină, în mixul tău de gânduri şi sentimente, în această discuţie purtată cu tine însuţi care, însă, se va sfârşi aici.
..şi iţi ridici atunci privirea şi toare revin la normal: trecătorii roiesc în jurul tău, maşinile îşi fac auzite claxoanele, iar cenuşiul clădirilor reapare.

Surâzi şi măreşti pasul pentru că deja ai întârziat.

Notă: a se citi această postare cu melodia de mai sus pe fundal. Eu aşa am scris-o. :)